woman-1733881_1280

Interviuri

Burnout-ul, sindromul epuizării profesionale

Ce este burnout-ul și cum își pune amprenta asupra noastră? Vă invităm să citiți un interviu realizat cu Cristina Varo, terapeut, coach și trainer în relații, despre burnout.

 

  1. Cum ar putea fi definit pe înțelesul tuturor burnout-ul?

 

Sindromul burnout este cunoscut și ca sindromul epuizării profesionale. E vorba de acea extenuare psihică și fizică în care individul simte că nu mai dispune de resurse energetice pentru a face, a crea sau a acționa în vreo direcție. Rezervorul său intern care îl ajuta să funcționeze a fost golit, ars complet, iar acum resimte doar o stare profundă de oboseală, epuizare, iritare, apatie și nu-și mai găsește echilibrul, odihna, liniștea și nici nu mai poate obține performanțe în muncă.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui concept, putem să ne gândim că o persoană suferă de bunout, conform descrierii făcute de J. Fengler în lucrarea „Burnout”, când:

  • „pe parcursul mai multor săptămâni observă la propria persoană senzații puternice de epuizare
  • prezintă o diminuare considerabilă a performanței
  • trăiește experiențe de înstrăinare față de activitatea sa, față de colegi și față de instituție”

 

  1. Există mai multe tipuri de burnout?

 

În literatura de specialitate se menționează că ar fi cel puțin trei tipuri de burnout și fiecare are strategii de adaptare diferite. Am să ofer aici tipurile de burnout care au fost surprinse urmare a unui studiu realizat de către cei de la Plos One – http://journals.plos.org/plosone/  Datele studiului pot fi citite aici: http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0089090

 

  1. Explozia “frenetică” – specifică celor care „au prea mult în farfurie”. În această categorie sunt acele persoane care pornesc la drum cu entuziasm, dornice să asimileze tot ce e în „farfurie” și să dovedească profesional că sunt capabile și competente. Doar că datorită volumului mare de muncă ajung să muncească până la epuizare, în drumul lor către succesul râvnit. Acest tip de epuizare este cel mai strâns legată de nevoia de ventilare emoțională, ca un răspuns inconștient de a soluționa chestiuni personale printr-o validare profesională. Persoanele care se regăsesc aici ar putea încerca să facă față stresului lor plângându-se de ierarhia organizațională la locul de muncă, de volumul prea mare de muncă și de limitele existente, limite care sunt percepute ca o barieră în calea scopurilor și ambițiilor lor. De aici, ulterior, și manifestarea unei atitudini critice și ostile față de cei din jur.

 

  1. Exploatarea “sub provocare” vizează acei angajați care simt clar că nu primesc multă satisfacție din munca lor. Burnout-ul care provine din plictiseală și din lipsa dezvoltării personale este cel mai strâns asociat cu o strategie a evitării. Aceste persoane au tendința de a gestiona stresul prin distanțare față de muncă. E o strategie care duce la depersonalizare și o atitudine cinică. Angajații care se confruntă cu o astfel de epuizare tind să evite în mod conștient munca lor și se distanțează de ceea ce consideră a fi o experiență nesatisfăcătoare. Sunt cei prinși între dorința de a face și de a-și expune capacitățile proprii și inutilitatea oricărui efort, care ascunde, adesea, frica de eșec. Astfel, se instalează o stare profundă de apatie și dezinteres față de muncă și de cei din jur, dar și o nemulțumire personală puternic resimțită datorită faptului că persoana se simte incapabilă să își folosească resursele proprii și să le pună în valoare.

 

 

  1. Angajații “uzați” sunt aceia care se luptă cu stresul de zi cu zi și, în cele din urmă, aleg să-și neglijeze munca datorită acestor presiuni care le favorizeză situații de stres. Acest tip de burnout pare să provină dintr-o strategie bazată pe renunțare în situațiile în care lucrurile devin stresante. Chiar dacă aceste persoane doresc să atingă un anumit scop, le lipsește motivația de a trece peste barierele care apar în calea atingerii scopului, simțindu-se prea „uzate” și obosite. Ele se blochează și par să nu dispună de strategii de adaptare eficiente la situații de stres. Astfel, se creează un cerc vicios pentru individ întrucât stresul îi produce un blocaj, iar blocajul îl stresează și mai mult așa că blocajul e din nou resimțit, iar stresul ajunge în final la cote alarmante. Toată dinamica interioară devine un carusel extenuant de trăiri pentru cel care se află în această situație. E ca o cursă zadarnică de a ieși din cercul vicios, cam ca o cursă a unui șoricel care aleargă captiv în cușca sa.

 

O altă clasificare interesantă a burnout-ului pe care am găsit-o și în care unora le va fi poate mai ușor să se regăsească este următoarea, conform Iacovides, Fountoulakis, Kaprinis & Kaprinis, 2003:

 

Angajatul dedicateste unul dintre cele mai frecvente tipuri de burnout. Aici îl descoperim pe angajatul loial, devotat, foarte muncitor și ghidat de sentimentul că trebuie să „termine tot ce are în farfurie”.

Cine suferă de acest tip de burnout prezintă dificultăți de adaptare în stabilirea limitelor. Din decizia de a lucra tot mai mult, că să termine tot ce au de făcut, apar consecințe grave, inclusiv asupra stării de sănătate, întrucât munca nu se termină, ci se tot realimentează cu noi sarcini care apar „de nicăieri”. E ca în Mitul lui Sisif. Mai mult, nu ne mirăm dacă descoperim că în acest tipar se regăsesc cei care se simt neputincioși să spună “NU”. Astfel, aceste persoane ajung ca, deși stresate de prea multă muncă, să mai ia o sarcină suplimentară, pentru că nu vor să dezamăgească pe nimeni.

Cei care se regăsesc aici au nevoie să învețe să spună NU și să învețe să își porționeze munca, să își ia pauze și să accepte că munca e posibil să nu se termine… niciodată!

 

Angajatul „prea implicat” se concentrează mult pe muncă pentru că se bucură foarte mult de acest lucru și pare să își ia satisfacții doar de aici. Acest tip de burnout este specifică celor care au tendința de a-și pune toată energia în folosul muncii, pentru că viața privată nu e ofertantă și nu aduce satisfacțiile dorite.

Cei care se regăsesc aici au ca scop să-i facă pe toți cei din jur fericiți. Iar asta știm sigur că e o rețetă sigură spre nefericire pentru că n-au cum să câștige, se merge doar în pierdere. Pierdere de timp, de energie, de resurse. Adesea, acest model este învățat în familie, unde era de așteptat ca cineva să spună mereu DA pentru orice lucru pe care oamenii îl întrebau sau de care aveau nevoie. Astfel, timpul lor devine tot mai ocupat, ajungând ca programul lor să fie încărcat cu… munca altora! Iar aici un alt element pervers care apare în ecuație este că aceștia nu își permit să nu își respecte promisiunile față de alții pentru că asta i-ar face să se simtă teribil de vinovați. Așa că acest angajat ajunge să rămână în urma cu munca sa tocmai ca să își respecte promisiunile față de alții. De aici, drumul e liber către furie și dezamăgire de sine, când ajung să descopere că nu și-au făcut timp și spațiu pentru… ei înșiși!

 

Aceste persoane au nevoie să învețe că menirea lor nu este să îi facă pe alții fericiți și să își permită „luxul de a dezamăgi”, pentru că valoarea lor nu ar trebui să fie luată doar din relații. Totodată, e de dorit să își regândească viața personală, să muncească și pentru acest plan al vieții lor pentru a crea un echilibru între profesie și viața privată.

 

Angajatul „autoritar” consideră că nimeni nu poate face munca sa așa cum o face el. Prin urmare, nu vrea să cedeze nimic altora din munca lui pentru că preferă să facă totul singur. Nu de alta, dar asta îi conferă siguranță și control că totul se face corect, așa cum „știe” el. Pentru el este esențial ca lucrurile să fie făcute în mod perfect, pentru că doar bine nu este suficient! Nu suportă mediocritatea si devine nemulțumit, chiar neliniștit și stresat, dacă nu apucă să verifice personal fiecare aspect dintr-un proiect. Evident, de cel puțin trei ori, mai ales dacă proiectul a trecut prin alte mâini decât ale sale!

Cine se regăsește aici are nevoie să învețe când perfecționismul este util și când aduce pierderi. Și, mai ales, să aibă încredere în alții și să îngăduie că și eforturile altora pot conduce spre rezultate remarcabile, chiar dacă parcurg alt traseu decât al său! Nu de alta, dar controlul și perfecționismul împiedică oamenii să facă o mulțime de alte lucruri eficiente și utile și îi ține blocați într-o stare de stres, stres care lasă ușa deschisă nedoritei depresii.

 

  1. Cum ne putem da seama că suferim de burnout?

 

Varietatea simptomelor și dinamica lor se reflectă atât în plan fizic, corporal, cât și în plan  psihologic, mental și emoțional. Astfel, din punct de vedere fizic pot să apară tulburări de somn, tulburări digestive,  dureri articulare, dureri de cap și / sau de spate și oboseală permanentă sau cum îmi spun adesea clienții, în cabinet: „mă trezesc obosit”.

Din punct de vedere psihologic este prezentă senzația de epuizare și de lipsă de motivație,  este alterată capacitatea de dialog și de interacțiune cu cei din jur, scade și capacitatea de concentrare, drept urmare apar greșeli dese sau neașteptate de la persoanele care suferă de burnout. În plus, poate să apară senzația de „goliciune sufletească” și că acțiunile prestate nu contează pentru ceilalți, că sunt plictisitoare, fără sens, inutile, că fiecare zi e o corvoadă si, adesea, apare sentimentul că viața profesională invadează viața privată. Practic, persoana cu burnout se simte deposedată de vitalitate, de dorință și chiar incapabilă de a se mai bucura de rezultatele muncii sale, dacă acestea apar când deja este instalat burnout-ul.

 

  1. Poate fi numită burnout-ul „boala carieristului”?

Conceptul a apărut în anii 1970, iar în 1980 psihologul Herbert Freudenberger a publicat lucrarea Burn Out: The High Cost of High Achievement. What it is and how to survive it, în care descrie această tulburare apărută în urma activității profesionale și cum ne afectează viața, cu ce costuri. Așadar, există tendința de a asocia burnout-ul cu o persoană activă, „carieristă”, capabilă să muncească mult, dar n-as vrea să limitez percepția doar la atât. Din punctul meu de vedere burnout-ul poate fi extins și în plan personal, atunci când există schimbări majore în viața unei persoane, schimbări la care sistemul personal de adaptare al individului este deficitar sau atunci când persoana este expusă unui stres cronic (care poate să apară în familie, cum ar fi boala unui membru al familiei, mutarea domiciliului regulat sau în altă cultură, apariția unui membru nou în familie), iar în paralel persoana trebuie să facă față la toți agenții stresori din exterior. Resursele individuale sunt finite în raport cu multitudinea de sarcini pe care un om le are de gestionat sau de rezolvat la un moment dat, așadar, nu e de mirare că poate să apară o uzură profundă a individului și că burnout-ul poate ocupa un loc și în viața privată.

 

  1. Care ar fi primele lucruri pe care ar trebui să le facem când conștientizăm că suntem într-un episod de burnout?

Înainte de a ajunge aici și, de fapt, tocmai pentru a evita ca să ajungem aici, aș propune o atenție sporită la propriul corp și dezvoltarea unei conexiuni cu el, pentru că acesta ne comunică din timp prin simptome ușoare când ceva nu este în regulă pentru noi. De obicei, nu luăm în seamă aceste semnale ușoare și, de cele mai ori, abia atunci când se ajunge la simptome mai grave luăm decizia de a face investigații. Când avem de-a face cu simptome prin care recunoaștem una din manifestările semnalate mai sus, categoric, propun consultarea unui specialist de către persoană (psihoterapeut în prima fază, iar dacă e cazul, acesta va colabora și cu un medic), care să îl ajute să își facă o evaluare a stării și a vieții proprii, să se înțeleagă și să își „reconfigureze” în viață prioritățile pentru a găsi și a învăța să respire într-un nou ritm al vieții  în care să fie trăit echilibrul și liniștea interioară.

 

  1. Cât de mult ajută terapia într-o astfel de situație?

 

Terapia ajută la înțelegerea motivațiilor și a mecanismelor ascunse care au adus persoana în acest context de viață, dar și la schimbare și la construirea unui nou ritm de a trăi viața. E important ca persoana care a trecut sau se află într-un burnout să apeleze la terapie pentru că aici va găsi un sprijin extern, cel pe care, adesea, are nevoie să îl recunoască și, uneori, chiar să accepte să îl primească, adică să se lase ajutată.

 

  1. Care sunt extremele pe care ar trebui să le evităm atunci când suntem într-o astfel de situație?

De a banaliza, de a nu recunoaște că nu mai funcționăm deloc echilibrat sau de a privi epuizarea cu ignoranță. Ori a spera sau a crede că va trece… fără ajutor din afară! Nu de alta, dar costul poate fi, în caz extrem, chiar viața!

, , , , ,


Comments are closed.