Doare, chiar dacă nu sângerează

0

O mamă își întreabă băieții, de 10 și 11 ani, ce vor să mănânce la micul dejun. Primul spune tare: “Fulgi de ovaz”. Mama îl laudă entuziasmată pentru alegere: “Bravo, perfect, așa te vreau, ovăzul este atât de bun pentru inimă, pentru creier, te va ajuta și la digestie!”
Al doilea băiețel își enunță și el alegerea: “Eu vreau ouă prăjite”. Mama întoarce brusc capul și nu zice nimic. Cum credeți că se simte cel de-al doilea băiat? Valorizat? Încrezător? Iubit? Așa stă de multe ori treaba și la job.

Deși suntem adulți, așadar mult mai capabili să ne gestionăm trăirile și dezamăgirile, până și cei mai echilibrați dintre noi pot fi provocați emoțional de conjuncturile profesionale, de reacțiile ori insinuările colegilor sau ale șefului. Și pe cât de des vorbim despre sănătatea fizică – și foarte bine facem (campanii de prevenție, de screening, comunicări ample, să bei minimum 2 litri de apă pe zi, ergonomie, fără zahăr, fără sare…), pe atât de tabu și de subestimată pare încă sănătatea psihică.

Atacuri de panică, alcoolism, anxietate, migrene, furie excesivă, burnout, pierderea părului, scăderea imunității, zona Zoster, depresie, tendințe suicidale. Cauză și efect. Bolile emoționale nu se văd atât de ușor. Se ascund mai bine, cel puțin o perioadă. Dar dor la fel de tare și pot avea efecte răvășitoare.

Mă pregăteam pentru o prezentare acum câteva zile și câteva statistici mi-au atras atenția:
rata de suicid a crescut în America cu 34% din 2000 până în prezent (în special la bărbați și la femeile ce au joburi creative). 25% din populația globului suferă în fiecare an de depresie sau anxietate. 50% dintre depresii nu sunt tratate pentru că nu sunt identificate ca atare. 10% din populația Uniunii Europene suferă de burnout. 17% este înregistrat în țările non-UE.

Parte din problemă stă în faptul că nu suntem educați cum să identificăm simptomele unor sincope emoționale, cum să ne purtăm cu cei din jurul nostru pentru a le oferi confortul psihic, pentru a-i sprijini prin perioada de vindecare.

Studiez acum psihologia schimbării în mediile organizaționale. Și mi se pare fascinant cât de diferit reacționează oamenii la schimbare. Schimbări care pentru tine ar putea fi o zi de îmbufnare și de mâine o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze, pentru altcineva poate însemna o prăpastie. Există un răspuns fiziologic și unul psihologic la orice schimbare, personală sau profesională. Iar noi suntem datori să nu ignorăm aceste răspunsuri. Nici pe-ale noastre, nici pe-ale celor din jurul nostru. Dacă îți ții mâna strânsă la piept 30 de zile, o să-ți ia o jumătate de an cel puțin pentru ca mobilitatea să revină complet la normal. După o schimbare importantă în viața ta, la fel de normală este perioada de adaptare. Doar că nu pentru toți mobilitatea emoțională revine la fel de ușor.

Suntem oameni care lucrează, interacționează, impactează alți oameni. Unii dintre noi conducem echipe. Responsabilitatea pe care o purtăm este semnificativă. Nu este despre profit, despre raportul către investitori, nici despre cota de piață. Este despre a înțelege că oamenii din jurul tău contează mai mult decât orice decizie de business. Este despre responsabilitatea noastră, a mea și a ta, de a ne uita dincolo de fișiere, grafice și KPI. Este despre a înțelege impactul deciziilor de business până la ultimul om din companie, este despre a nu subestima efectul unei schimbări importante în orice mediu organizațional.

Neglijăm impactul unui feedback dat într-un mod neconstructiv

Poate că recompensăm o echipă de proiect și îi uităm chiar pe cei care au avut contribuția esențială, dar care nu se “vnd” atât de bine. Sau discutăm despre evaluarea performanței și în loc să motivăm și să vedem rezultatele, ne concentrăm pe ce n-a ieșit, vedem doar “ce e de îmbunătățit”. Iar apoi ne mirăm că oamenii ne părăsesc, că motivația în echipă scade, că nu avem rezultate, că nu știi cum să te mai porți cu ei… Nu spun că mereu e vina ta sau a mea. Nici pe departe. Spun doar că e important să ne gândim la ce consecințe pot avea acțiunile noastre și cât de mult pot răni.

Știi cine suferă cel mai mult în cazul unei restructurări? Cei care rămân. Supraviețuitorii, cei care vin a doua zi la muncă și văd birourile goale, cei care trebuie să preia acum din responsabilitățile celor care au plecat, cei care se simt vinovați pentru că ei și-au păstrat jobul, iar prietenii, colegii lor nu. Unde se concentrează marea parte a eforturilor de tranziție? Pe cei care pleacă. Este esențială partea de outplacement, foarte important ca fiecare proces de restructurare să se finalizeze cu tranziția celor restructurați către alte oportunități de carieră. Însă de prea multe ori subestimm impactul asupra celor care rămân în organizație. Ei sunt “norocoșii”, de ce ar avea nevoie de atenție suplimentară? Iar acesta este doar un exemplu despre o schimbare gestionată greșit sau superficial care poate lasă cicatrici emoționale.

Bolile emoționale nu se văd ușor. Uneori nu se văd deloc. Colegul tău din dreapta poate părea foarte fericit, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă poate ascunde o luptă greu de dus. E posibil să o ducă singur. Dacă vei zări într-un moment calea de a-l face să se deschidă și să vorbească cu tine, nici să nu eziți.

Fii prezent. Nu judeca. Fii empatic.

Nu spune niciodată “Știu prin ce treci” sau “Știu ce simți” dacă nu e adevărat. Mai degrabă spune “Te aud; nu știu prin ce treci, dar vreau să fiu aici să te sprijin. Sunt alături de tine”.
Nu subestima o rană pe care nu o vezi. E posibil să doară al naibii de tare.

Despre autor, Roxana Dobrescu

Dacă ar fi să aleg o valoare personală care mă ghidează pas cu pas, aceea este Curajul. Iubesc natura, alerg în aer liber ori de câte ori pot, joc basket și sunt mare fan rugby. Având în vedere pasiunile, sunt evident mama a doi băieți plini de energie și ei. 
Încerc să nu etichetez oamenii, de cele mai multe ori  chiar reușesc. Râd gălăgios, râd mult și am aceeași cea mai bună prietenă din copilărie.
În HR lucrez înca de pe băncile Facultății de Psihologie. HR-ul m-a ales pe mine, sunt convinsă. Eu imi doream o carieră în advertising. Am avut norocul să lucrez cu echipe extraordinare, cu șefi de la care am furat meserie, cu oameni care mi-au rămas prieteni.
Am avut privilegiul de a lucra în companii interesante din industrii foarte diferite. Astfel am ajuns să cunosc întreaga comunitate de HR în HR Club, să învăț design organizațional în Xerox, comunicare internă în Bergenbier și restul din tot ce știu și iubesc despre HR în Avon, pe parcursul a 6 ani trăiți cu intensitate aici.
Din aprilie 2017 am hotărât că vreau să învăț mai mult despre diversitate și să cunosc o nouă industrie, cea de pharma. Așa că m-am mutat în celălalt colț al lumii, în Mauritius, unde conduc funcțiunea de HR pentru divizia globală Aspen Pharmacare. Mărturisesc că trăiesc acum cea mai complexă experiență din cariera mea; conduc o echipă multi culturală (26 de culturi diferite în același HQ), propun și dezvolt strategii de dezvoltare și retenție cu impact global, implementez programe ample de change management. Și mă bucur din plin de soare, de Oceanul Indian și de alergat dimineața prin lanurile nesfârșite de trestie de zahăr.
sursa foto: unsplash.com&arhivă personală
COMENTARII: