De la munca în HR în România, la HR în industria farmaceutică în Mauritius

0

Se împlinesc 2 ani de când nu mai lucrez în România. Și cred că mi-a luat înainte încă vreo 3 ani să mă pregătesc moral pentru a face pasul de a pleca din țară.

Lăsând la o parte haosul politic, problema infrastructurii, sistemul de sănătate șubred și lipsă reformelor din educație, am avut și alți stimuli pentru a experimenta cum e “afară”.

Ne-am dorit să călătorim mai mult, să le oferim copiilor șansa de a interacționa cu diferite culturi, am plecat cu sete de aventură și cu obiectivul clar de a avea mai mult timp pentru familia noastră.

De ce n-am fi plecat? Simplu: familia și prietenii noștri. Din fericire, cu toții ne-au sprijinit și ne-au impulsionat să facem pasul. Ce-i drept am primit o ofertă foarte tentantă tocmai în Mauritius; cum puteam refuza așa ceva?

Copiii erau mici, la grădiniță încă, iar engleza lor inexistentă. Ne întrebam cum ne vom adapta, ne planificasem bani pentru psiholog, în cazul în care aveam să simțim că băieții au nevoie de mai mult suport emoțional.

Prima zi de școală

I-am pregătit cât am putut noi de mult și de bine, știau să spună în engleză ”toaletă”, “mi-e foame”, “apă”, “mama”, “mă doare burtica”… și cam atât. Nu au plâns, nu au zis nicio secundă că nu vor să rămână. Și nici nu aveau habar la ce să se aștepte. Pe Alex, băiețelul cel mare, l-a adoptat practic imediat grupul de colegi chinezi; erau atât de haioși. Ei vorbeau în chineză, el în română; și cumva au reușit să se înțeleagă din prima și să lege o super prietenie. Andrei fiind mai micuț, la el în clasă încă nu erau grupuri de prieteni, a fost și mai ușor. Însă cel mai repede s-a împrietenit cu colegii din Africa de Sud și din India.
În acești 2 ani nu a fost zi în care băieții să nu își dorească să meargă la școală.

Prima mea zi de muncă

Mulți ochi curioși mă analizau, mi s-a prezentat biroul, am făcut cunoștință cu echipa, 2 ore de orientare, aveam toate instrumentele de lucru pregătite. Eram al treilea “șef de HR” în mai puțin de un an și jumătate, după ce ceilalți doi dinaintea mea nu rezistaseră mai mult de 6 luni. Mă simțeam de parcă se făcuseră pariurile pe cât o să rezist și eu. Veneam din România, dintr-o companie de social selling cu mult suflet, unde relațiile dintre oameni erau foarte importante. Interacțiunile în sine erau prețuite, confortul emoțional era musai. Și am ajuns într-o companie de farma, la 12.000 km depărtare de casă, unde oamenilor nu li se părea important să zâmbească.

Mi-am dat seama repede că nu pot să aștept ca mediul să se schimbe. Eu trebuia să schimb mediul. Primele 6-8 luni au fost foarte grele, m-am întrebat de multe ori dacă am luat decizia corectă.

Good news, bad news, who knows?

Să te exprimi într-o altă limbă

Vorbesc fluent engleză, am folosit-o în muncă mea întotdeauna. Call-uri, mail-uri, video-conferințe, întâlniri de lucru, traininguri. Însă imediat ce se terminau și întâlnirile și call-urile, mă întorceam la echipa mea. Vorbeam cu colegii mei în limba mea, totul revenea la normal. Dintr-odată mi-am dat seama că nu mai am niciun refugiu. Toată panoplia de sentimente, acțiuni, emoții, rugăminți, conflicte, totul se derula în engleză.

Cel mai greu mi-a fost în zilele de luni. Tot weekend-ul vorbeam în românește acasă, iar luni trebuia să mă resetez pe English mode. A fost dificil la început. Acum îi învăț românește pe colegii mei și dimineața mă întâmpină entuziasmați cu “Bună!”.

Diversitatea culturală și religioasă

Îmi aduc aminte primele discuții și dezbateri despre bugetul anual de creșteri salariale sau despre procentul de creștere salarială în momentul unei promovări. Colegul meu din Africa de Sud recomanda un procent rotund de 5%-pentru că, nu-i așa, aceasta era practica în Africa de Sud. Colegului din Olanda i se părea un procent prea generos, cum în țara lui standardizarea salarială este un trend important, a propus 2% ca fiind suficient. A intervenit colegul din Franța care era expat și călătorise mult prin Asia în ultimii ani. El a pus pe masă 10% în medie atunci când vine vorba de promovări.

Într-un final, am intervenit și eu spunându-le că procentul este irelevant. Important este să plătim echitabil angajatul în funcție de noile responsabilități pe care și le asumă și de impactul pe care îl va avea în business. Așadar ne vom uita unde se află pe nivelul salarial și dacă trebuie să îi mărim salariul și cu 30% (chiar dacă în doi pași), o vom face. Nu vreți să știți cât a durat întâlnirea cu pricina.

Ce credeam eu că înseamnă diversitatea culturală și religioasă era o percepție destul de eronată și total neasumată. Azi știu cum să pun problema cu un australian, cum să nu ofensez un francez, cum să arăți respect unui indian sau ce prețuiește un japonez. Azi înțeleg, spre exemplu, valorile unui musulman, diferența dintre hindi și punjabi, efectele pe termen lung pe care apartheid-ul le-a lăsat în Africa de Sud.

Privesc lumea cu alți ochi, înțeleg altfel conceptul de toleranță, mă bucur să mă simt pentru prima dată un cetățean global.

În sfârșit timp pentru familie

Prin definiție sunt un workaholic. Un corporatist rasat și perfect înțelegător al orelor suplimentare. Acum patru ani în decembrie am aflat că am câștigat un premiu important pentru cariera mea. Avusesem un an greu, muncisem mult și în sfârșit vedeam rezultatele. Era 20:30 când am terminat ultimul call. Soțul meu mă sunase de câteva ori, n-am putut să răspund, evident. Copiii nu voiau să meargă la culcare până nu venea mami să le citească povestea. Mami, la 21:00, încă nu plecase spre casă. Era a treia zi consecutiv când nu îi pupasem de “noapte bună”. Ironia: primesc un premiu atât de important pentru mine, iar eu am plecat spre casă plângând.

Atunci m-am decis că e suficient. Trebuia să îmi pun ordine în priorități.

În România încă există cultura orelor suplimentare. Încă munca ta nu este în totalitate evaluată în termen de rezultate, ci și în efortul pe care îl depui, în cât de mult timp petreci la job. Te simți uneori ca într-un labirint de unde cu greu poți să ieși. Cred că avem și noi partea noastră de vină. Suntem competitivi și ambitioși, înfometați de mai mult, temători să nu dezamăgim.

Acum? Acum muncesc la fel de mult, eficient. Am învățat de la colegii mei, mulți dintre ei lucrând deja în diverse țări până acum. Majoritatea întâlnirilor durează doar o jumătate de oră, ceea ce te forțează să vii pregătit și să fii focusat pe acțiuni concrete. La final de zi toată lumea își ia cel puțin o oră pentru reflectat și planificat ziua următoare.

Nimeni nu are mailurile pe telefonul de serviciu, această practică nu este deloc încurajată. Strategiile se gândesc ținând cont de două mari investiții, de bani și de timp. Timpul este valorizat și este foarte scump. Nimeni nu își permite să îl irosească, nici pe-al lui, nici pe-al altuia. Odată ce am învățat această lecție esențială, programul meu s-a schimbat. Nu fac ore suplimentare, sunt foarte focusată la muncă, însă în momentul în care am ajuns acasă – la o oră rezonabilă – petrec timp de calitate cu familia mea.

Experiența asta de a lucra într-o altă țară mi-a forțat limitele și m-a ajutat, în același timp, să îmi fac ordine în priorități.

Cine sunt eu?

După prima întâlnire de leadership în care am dezbătut o situație și mi-am argumentat punctul de vedere, am primit informal feedback-ul cum că aș fi fost agresivă. Pentru mine asta era versiunea light. În Romania ești înarmat cu toate argumentele de business și intri într-o discuție fără teamă, știind că toți colegii tăi “duc”. Ei bine, nu și aici.

Mi-a luat ceva timp să îmi lucrez asertivitatea și să îmi îmbunătățesc abilitățile de influențare și diplomația. Când lucrezi cu oameni cu valori personale și culturale atât de diferite poate fi ușor să rănești sau să jignești. Foștii mei colegi ar fi mândri de mine!

Când vin la muncă, 9 din 10 dăți cânt. Personalitatea mea iese ușor în evidență pentru că îmi place să interacționez, o fac cu veselie de fiecare dată. Merg repede și apăsat, uneori chiar alerg pe holuri; asta pentru că vreau să fac cât mai multe lucruri, să profit de timp. Pun nenumărate întrebări pentru că vreau să înțeleg “de ce-ul” și să verific dacă aceasta este cea mai bună abordare.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat în noua mea țară de rezidență este că oamenii nu râd. Sunt rezervați, nu găsesc exprimarea emoțională ca fiind importantă, aceasta este o trăsătură comună în educația lor.

Iar eu lucrez într-o companie de farmaceutice unde, prin definiție, tonul este grav. Pe ordinea de zi sunt proiecte cu greutate sau probleme în diverse părți ale lumii cu potențial impact asupra sute de mii de pacienți.

Am înțeles repede care este cultura organizațională și am început să mă întreb dacă mă pot schimba. Trebuia să îmi țin în frâu jovialitatea, nivelul spontaneității, creativitatea. Așa că am încercat câteva săptămâni. Până când am realizat că eu trebuie să schimb mediul, nu mediul pe mine. Pentru că am forța și mandatul de a face asta. Acum se râde pe holuri, dinamica întâlnirilor de leadership este complet schimbată, investim mult timp în a explica imaginea de ansamblu, lucrăm crosfuncțional, celebrăm succesul, implementăm proiecte de diversitate și incluziune. Iar nivelul de retenție a angajaților a crescut cu 6%.

Una peste alta, această experiență, munca într-o nouă țară, a reușit să mă scoată din bula mea și să mă treacă, într-un timp relativ scurt, prin multe încercări. M-a ajutat să înțeleg cât de multe mai am de învățat. Dar și cât de puternică sunt și care este impactul meu asupra unui întreg business global. Am realizat proiecte de care habar n-aveam că sunt capabilă. Mi-am descoperit abilități noi și reușesc mai bine să îmi canalizez energia asupra punctelor mele forte.

Mă simt ca într-o călătorie inițiatică din care sunt sigură că voi ieși mai înțeleaptă.

Ce imi lipsește de acasă? În afară de prieteni și de familia mea? Conexiunea bună la internet. Brânza și cârnații de Pleșcoi. Primăvara.

Dacă recomand munca sau relocarea într-o altă țară? Absolut nu! Nu există rețete universale. Sunt oameni care pleacă din țară pentru a lucra o perioadă, pentru a câștiga experiență internațională și apoi se întorc. Sunt oameni care pleacă și decid să nu mai revină în țară din varii motive. Și sunt oameni cu cariere în plină ascensiune sau cu imens potențial care rămân în țară și își construiesc un viitor frumos, oameni care fac diferența.

Important este ca în orice situație să fie o decizie asumată, individual sau de familie. Și la fel de important e să nu iei o decizie doar de teamă. Nu te teme de viitor, de riscuri, de tine, de “și ce o să mă fac dacă…?”.

Nu e nevoie să ieși din zona de confort. Câteodată e de ajuns doar să o mărești!

Despre autor, Roxana Dobrescu

Dacă ar fi să aleg o valoare personală care mă ghidează pas cu pas, aceea este Curajul. Iubesc natura, alerg în aer liber ori de câte ori pot, joc basket și sunt mare fan rugby. Având în vedere pasiunile, sunt evident mama a doi băieți plini de energie și ei. 
Încerc să nu etichetez oamenii, de cele mai multe ori  chiar reușesc. Râd gălăgios, râd mult și am aceeași cea mai bună prietenă din copilărie.
În HR lucrez înca de pe băncile Facultății de Psihologie. HR-ul m-a ales pe mine, sunt convinsă. Eu imi doream o carieră în advertising. Am avut norocul să lucrez cu echipe extraordinare, cu șefi de la care am furat meserie, cu oameni care mi-au rămas prieteni.
Am avut privilegiul de a lucra în companii interesante din industrii foarte diferite. Astfel am ajuns să cunosc întreaga comunitate de HR în HR Club, să învăț design organizațional în Xerox, comunicare internă în Bergenbier și restul din tot ce știu și iubesc despre HR în Avon, pe parcursul a 6 ani trăiți cu intensitate aici.
Din aprilie 2017 am hotărât că vreau să învăț mai mult despre diversitate și să cunosc o nouă industrie, cea de pharma. Așa că m-am mutat în celălalt colț al lumii, în Mauritius, unde conduc funcțiunea de HR pentru divizia globală Aspen Pharmacare. Mărturisesc că trăiesc acum cea mai complexă experiență din cariera mea; conduc o echipă multi culturală (26 de culturi diferite în același HQ), propun și dezvolt strategii de dezvoltare și retenție cu impact global, implementez programe ample de change management. Și mă bucur din plin de soare, de Oceanul Indian și de alergat dimineața prin lanurile nesfârșite de trestie de zahăr.
COMENTARII: