Decizia demisiei…în lipsa motivației

0

“Când m-am hotărât să devin antreprenor am decis, de fapt, că vreau un fel de libertate, că vreau să fiu independentă.” Nu sunt puțini cei care simt nevoia aceasta de independență. Tocmai de aceea începem o serie de articole-confesiuni scrise de Aneta Neagomir care, după ce a condus timp de 13 ani departamentul de HR al unei companii cu peste 1000 de angajați, a decis să își continue drumul pe propriile puteri. 

Aveam o experienta de 16 ani in munca – majoritatea in resurse umane si toti in acelasi loc de munca si pot sa spun cu mandrie ca am cladit impreuna cu cei pentru care lucram un business aproape de la zero. Cand am venit eu in firma erau 12 angajati, cand am plecat eram in jur de 1000.

Imi placea foarte mult ce faceam insa aveam destul de multe bariere: bugete, piata, timp si incet, incet se instalase si rutina de care oricate incercari faceam nu reuseam sa scap. Ce-mi doream in adancul sufletului meu: sa merg la coafor, manichiura cand vreau eu in timpul zilei nu doar seara tarziu sau dimineata devreme, sa merg eu cu copii mei la diverse activitati extrascolare si imi doream sa petrec mai mult timp acasa, sa stau acasa. Poate e un impuls de femeie, insa aceste ganduri au stat la baza deciziei de a fi independenta.

Nu am fost niciodata o femeie intretinuta si de aceea trebuia sa-mi gasesc o ocupatie. Am inteles repede ca va trebui sa castig si eu bani pentru toate tratamentele mele de femeie, dar totusi exista o metoda usoara de a face asta?

Mi-am gasit usor o ocupatie – avand pregatire pedagogica, dar si in resurse umane am decis sa fac activitati pentru copii. Am hotarat sa pun business-ul pe picioare inainte sa-mi dau demisia, era mai bine pentru mine ca sa nu plec la ceva ce construiam atunci. Si am simtit ca am dat lovitura!

Eram ferm convinsa ca toti parintii din oras vor veni la mine! Treaba va merge ca pe roate pentru ca nu e un domeniu greu si mai ales e ceva foarte frumos! Eu cred mult ca atunci cand ceva e frumos parca emana frumuseste pentru toti din jur si parca toata lumea se molipseste. Concurenti nu prea aveam pe vremea aia, eu chiar consideram ca aveam oricum un avantaj pentru ca stiam cum se face un business. Aveam tot aluatul necesar ca sa reusesc.

Am angajat oameni care teoretic trebuiau ei sa faca toata treaba, dar de fapt nu puteam sa n-o face eu, nu? Era business-ul meu si vroiam sa fiu implicata si eu. Stiti ce e paradoxal? Ca in experienta mea profesionala stiam exact ce greseste un manager si ce trebuie sa faca pentru echipe si pentru dezvoltarea unui business. Insa eu, in pozitia de owner faceam exact aceleasi greseli pentru ca din acesta pozitie situatia era cu totul alta, ba eram chiar revoltata ca in carti si in salile de curs situatia e teoretica in realitate lucrurile sunt diferite, chiar foarte diferite. Serios!!!!

Doi ani am dus in pararel si job-ul,  dar si business-ul. Nu as mai face asta acum…e prea mult si nu a meritat efortul pentru niciuna din parti: nu am fost productiva 100% nici la job si nici in business-ul meu. Insa am fost mereu obosita, somnul nu-mi ajungea …pana cand intr-o zi am ramas blocata si nu m-am putut ridica din pat. Daca admirati oamenii care pot face multe lucruri, care sunt hiperactivi, prezenti peste tot (ii vedeti la toate evenimentele din oras) sa stiti ca sunt si ei oameni si inevitabil clacheaza la un moment dat.

De fapt, nu am facut nimic din ce imi doream. Din contra: am dublat efortul si munca, iar timpul pentru mine nu mai exista. Cum am ajuns aici? Nu asta era ideea: voiam sa fiu libera si independenta. Oare nu eram in stare sa am un business? Poate ar fi bine sa-mi pastrez totusi job-ul actual avand in vedere ca aici eram recunoscuta si castigam si destul de bine? Unde am gresit?(…)

COMENTARII: